- Seria “Treaba strică graba”
- „Încep să mă văd în mine”
- 100 x 100 cm
- Cărbune natural și culori în ulei pe pânză
- 2024
Această lucrare prezintă un portret supradimensionat. Cum am mai spus, petrecând mult
timp în fața oglinzii, am învățat să îmi citesc harta creată de mușchii faciali. Am exersat mișcare
frunții, a nasului și a gurii. Mi-am dat seama cum să transmit ceea ce îmi doresc prin sclipirea
controlată a ochilor.
Jucându-mă apoi cu distorsiunea creată de camera foto a telefonului, am realizat că
aceasta îmi evidențiază starea propusă. Din sutele de poze pe care mi le-am făcut, am ales una.
Fața mea pare desprinsă de restul corpului. Chiar și în poză, chipul meu pare că plutește rapid
spre privitor.
Astfel, lucrarea surprinde portretul meu ce transmite o îngrijorare a cărui motiv nu ne
este prezentat. Datorită faptului că poza pe care am luat-o ca referință prezintă o distorsiune a
chipului meu, am ales să îmi realizez portretul desprins de corp.
Centrul de interes a lucrării se află în zona ochilor. Am petrecut cel mai mult timp
lucrând la aceștia. Cel din partea stângă a pânzei este sticlos. Reflexele de lumină transmit
tristețea și îngrijorarea. Tocmai s-a oprit din a plânge? Urmează să plângă? Oare este sezonul
alergiilor?
Ochiul din partea dreaptă a lucrării prezintă înlocuirea irisului cu un chip de copil. Acest
portret nu este descris în detaliu. Este schițat naiv. Pare neterminat. Copilului i-se surprinde
aceeași îngrijorare pe față. Gura este deschisă. Pare că urmează să spună ceva. Ochii îi sunt
deschiși larg iar sprâncenele sunt arcuite în sus. Este uimit. Este speriat.
Titlul lucrării este „Încep să mă văd în mine”. Prezintă momentul în care realizez că am
crescut.
În copilărie, nu mă identificam ca fiind Adnana. Este un nume greu de pronunțat pentru
un copil. Eu eram Nana. Nimeni nu mă striga pe nume. Până să împlinesc 15 ani, eu eram
persoana ce purta acest nume scurt și ușor. Ajunsă la liceu, am început să mă îndepărtez de
alter-egoul creat. Am revenit la a fi Adnana. Brusc, nu am mai suportat să aud această
prescurtare. M-am înstrăinat de ea și mi-a devenit un inamic. Auzind Nana, mă simțeam
ipocrită. De ce să răspund la acest nume? Pe mine nu mă cheamă așa. Sigur au greșit persoana.
Așadar, treptat, am ajuns să mă împart în două personaje. Eu, de la 0 la 15 ani eram
Nana iar eu de la 15 ani și până în prezent, sunt Adnana.
Mă simt ciudat vorbind despre Nana. Cumva, pare a fi o persoană pe care nu am
cunoscut-o, cu adevărat, niciodată. Nu am lăsat-o să ajungă la maturitate. I-am oprit creșterea
în timpul pubertății, iar, de atunci, nu mai știu nimic de ea.
Totuși, am trăit prin ea 15 ani. Adnana trăiește doar de 6 ani. Încă nu știu cine este.
Comparând cifrele, Adnana mai are încă 6 ani de trăit până să ajungă la pubertate, deși ea a
apărut ca o prelungire a cea din trecut. Este, cumva, ironic. Literar, Nana provine din
substantivul propriu Adnana. Deci, Nana a apărut din Adnana. Totuși, simt că trăiesc acest
lucru invers. Adnana a apărut din Nana.
Abia acum încep să realizez diferențierea de personaje pe care am făcut-o prin
subconștient. De aceea, am ales să las portretul de copil din lucrare „neterminat”. Este o schiță
făcută asupra a ceea ce simt. Abia acum o las pe Nana să iasă la suprafață. Îi dau permisiunea.
Nu știu unde a fost ascunsă în tot acest timp.
Fraza ce ține loc de titlu a lucrării reprezintă o exclamare făcută de Nana și de Adnana,
împreună. Amândouă, în sfârșit, au fost de acord. Spun același lucru pentru prima oară.