- Seria “Treaba strică graba”
- „Iar sunt cu foarfeca în mână”
- 200 x 100 cm
- Cărbune natural și culori în ulei pe pânză
- 2024
Lucrarea înfățișează un autoportret, figură întreagă, în mărime naturală.
Pentru aceasta nu am avut un plan bine stabilit. Mi-am dorit să fiu eu. Să fiu eu în
întregime. Am petrecut săptămâni la rând în fața oglinzii rezemate de șevaletul din atelier.
Contrar celorlalte tablouri, pentru acesta a fost nevoie să îmi studiez toți mușchii, nu
doar pe cei faciali.
Mi-am observat oasele, mușchii puși pe acestea iar apoi pielea ce îi învelea. A fost
dificil. Părea că, în fiecare zi, corpul meu își schimba forma. Nu mai eram om. Mă
transformam din ce în ce mai tare într-o creatură formată din mii de piese de puzzle puse
greșit. Nu puteam vedea imaginea pe care ele încercau să mi-o arate. Părea că oasele mele
începuseră să se desprindă de corp. Mușchii dispăruseră iar pielea devenise un material prea
fin ce nu îmi putea ține părțile corpului legate.
De asemenea, m-am pierdut în încercarea de a găsi perspectiva pe care mi-o doream.
Privindu-mă în oglindă, părea că mă uit la un necunoscut, dintr-un loc necunoscut, dintr-o
perspectivă necunoscută. Încercam să îmi privesc corpul în totalitate dintr-un punct imposibil.
Am învățat acest lucru, așadar, am luat din nou camera telefonului ca pe un colac de salvare.
Am aflat că nu știu cum arăt. Când mă privesc în oglindă, în majoritatea situațiilor, o
fac pentru a-mi vedea ținuta sau a-mi retușa machiajul. Nu mi-am studiat niciodată părțile
corpului. Nu am știut dacă am picioarele lungi sau scurte. Nu am știut unde îmi este talia. Nu
am știut dacă am mâinile groase sau subțiri.
Acum știu. Îmi pot citi pielea ca pe o hartă. Pentru prima oară, știu ce formă au
genunchii mei. Am învățat câte coaste mi-se pot vedea și am aflat unde îmi este situat buricul.
Am avut răbdare.
După acest studiu al corpului meu, am ajuns la portret. Am uitat cum îmi arată chipul.
În tot acest timp în care am muncit pentru această lucrare, nu m-am uitat în ochii mei. Mi-am
învățat corpul dar mi-am uitat fața. Portretul lucrării este al unui necunoscut. Corpul este al
meu dar capul nu. Accept asta. Poate este mai bine să nu fiu eu în totalitate.
Am ales să îmi fac părul lung. Nu știu cât de lung este, totuși. Finalul acestuia nu
apare în lucrare. Este ascuns sub tălpi. Poate că, nici nu are un final. Este infinit.
Personajul își taie părul. În mâna dreaptă ține foarfeca iar în cealaltă ține șuvița ce
urmează să fie tăiată. Aceasta este chiar cea care îmbracă corpul. Figura este acoperită parțial
doar de ea. Odată ce va fi tăiată, personajul va fi dezbrăcat în fața privitorului. Va sta
vulnerabil în fața necunoscutului din spatele pânzei.
Îmi place să am părul lung. Îmi place să mă ascund în spatele lui. Îmi place să îl simt
pe spate și pe umeri. Îmi place să îl spăl și să îl îngrijesc. Totuși, sunt momente în care îl
urăsc. Nu este vina lui.
Se spune că părul ține amintiri. Cred că buclele mele înnoadă sentimente şi trăiri ale
trecutului. Asta urăsc.
Îmi place să îmi privesc viața ca pe un serial lung. În fiecare sezon apar personaje noi
ce le înlocuiesc pe cele vechi. Eu sunt protagonistul. Eu nu sunt înlocuită.
La sfârșitul fiecărui sezon îmi trebuie o schimbare. Mă vopsesc, îmi dau o gaură în
ureche sau îmi schimb complet garderoba. Nu vreau să încep următorul sezon fiind aceeași.
Dacă toți se schimbă, eu de ce să nu mă schimb?
În ultima vreme îmi tai părul. Pe tot parcursul sezonului îl las să crească, iar, la final,
îl tai până la lungimea bărbiei. Ultima oară l-am tăiat în Octombrie. Atunci mi-am început un
nou sezon. Au apărut personaje noi și au dispărut o parte dintre cele vechi.
Asta este ceea ce redau în această lucrare. Finalul unui sezon şi începutul altuia. Părul
din lucrare nu are o lungime anume. Nu știu cât de lung a fost acel sezon. Poate a fost un
întreg film! Știu doar că urmează un nou început. Nu știu să fac față schimbărilor în alt mod.
Am senzația că, odată cu schimbarea lungimii părului, mă schimb în totalitate. Știu că nu este
așa. Totuși, sper că toate trăirile negative vor dispărea odată cu buclele mele.
De fiecare dată când fac o astfel de schimbare mă simt vulnerabilă. Mă simt
dezbrăcată. Cumva, chiar sunt. Îmi port părul ca pe cea mai prețioasă haină pe care o am.
Când o dau jos, când umerii mei sunt, în sfârșit, liberi, mă simt slabă
- Schiță
- Schiță – Colaj